Doru Lupeanu

Avertisment! Acesta nu este un editorial optimist! Romania pare a fi, in ultima vreme, o continua stire de la ora 5. Deschizi ochii si in jurul tau te napadesc un morman de crime, talharii, jafuri, grozavii care mai de care mai absurde si cu rezolvari la fel de „nastrusnice”. Romania infractoare isi scoate capul din nou la iveala. Daca in 2005 am avut o rata a infractionalitatii scazuta, lucrurile isi intra inapoi pe fagasul „normal”. Anul trecut am asistat la o crestere de 11% a ratei, iar perspectivele pentru anul in curs nu sunt favorabile. Creste saracia, creste si infractionalitatea, fie ea economica sau stradala. Lumea l-a luat pe „descurca-te cum poti” in brate si-l tine aproape ca si o unica varianta de iesire din criza.

Legatura directa dintre saracie si infractionalitate a fost combatuta uneori de anumiti specialisti, dar corelatii se pot face si sunt greu de trecut cu vederea. In multe state in care s-au efectuat studii privind infractionalitatea s-a observat ca majoritatea jafurilor au fost realizate de persoane cu venituri minime. Ca trebuie sa existe si o asa zisa dispozitie spre infractionalitate e de la sine inteles, dar cu toate acestea spectrul foamei te face sa gandesti „creativ”. De la ocaua mica si pana la jafurile de banci Romania le experimenteaza acum pe toate. Solutia muncii e lasata la urma, pierduta pe rafturi birocratice si cu termenul de valabilitate aproape de expirare. Solutia incurajarii liberei initiative se lasa asteptata, ascunsa sub impozite si taxe. Solutia bunului simt sau a dreptatii oarbe se ascunde sub NUP-uri si AN-uri.
Romania infractoare se trezeste iar la viata, iar cu ea, sustinute de saracie va creste si abandonul scolar si migratia. Si pana va trece criza ne vom uita cutremurati la aceleasi macabre stiri de la ora 5, pentru a ne convinge inca o data ca altii o duc mai rau decat noi.

Socializam. Socializam online. Au disparut incet, in desuet, povestile lungi intre prieteni. Nimic nu mai e nou, totul e cunoscut la 5 minute de cand s-a intamplat. M-am spalat pe dinti, am deschis televizorul, am vazut un film cool, mi-am luat camasa albastra cu dungi galbene…etc. Toate vestile sunt la cateva clickuri distanta de toti prietenii. Totul e lansat in mediul virtual. Facebook, Twitter, Hi5 sau alte retele de „socializare”. E necesar. Esti la moda, in top, pe val… si trebuie sa-ti mentii standardele de „cool”. Networking. Totul e rapid, uneori inutil, detaliat si indreptat spre interactiune. Ca niste fiinte gregare ce suntem cautam apartenenta la grupuri. Anonimii perfecti din spatele zidului virtual ne creionam imaginea pe care vrem noi sa o proiectam lumii. Si ne place.

Apoi ne cladim ferme virtuale, ne jucam de-a munca, de-a mafia, de-a perfectiunea. Uitam de crize, de rate la banci, de somaj si ne traim viata prin clickuri si taste. Urmam calea evolutiei spre omul digital. Si traim prin prescurtari. Pt k e cool!

Dar in spatele tuturor e miros de bani. Facebook, de exemplu, a devenit o afacere serioasa. Si la asta a ajuns sa se rezume totul. Business, vorba americanilor. Facebook s-a adresat (mai mult intuitiv) la fel ca alte retele de socializare unui consumator grabit, dar cu o nevoie acuta de a interactiona. Si a crescut ca Praslea. Facebook a ajuns cu cei 350 de milioane de utilizatori, sa fie cea mai importanta retea sociala virtuala a lumii. Are peste 350 de angajati si a ajuns site-ul cu cel mai mare numar de incarcari de imagini din lume (14 milioane zilnic). Si dupa ce o buna perioada s-a bazat pe reclame vandute pe site si pe donatii generoase a ajuns in sfarsit anul trecut sa adune un profit de 500 de milioane de dolari, asteptandu-se o dublare a acestuia in cursul anului curent. Si creste. Iar ieri (4 februarie) a implinit 6 ani de cand a fost lansat dintr-un dormitor al Universitatii Harvard.

Si a crescut pentru ca a ascultat de consumatori si nu a ramas sa roada coada mouse-ului a paguba.

Flacara violet ataca napraznic. Chuck Norris e mic copil. Param cu un galben cacaniu sau cu o nota vesela de roz-bonbon cu picatele. Toate ar trebui sa mearga mai bine cand violetul isi arata fata. Daca ar fi sa ne luam dupa semnificatii, atunci violetul e culoarea actiunii cugetate, culoarea echilibrului dintre patima si intelepciune. Dar fasssss, s-a terminat influenta benefica, nu mai dam si nici nu ne mai batem capul sa facem rost de alta. Cam asa au gandit cei de la Heinz, cu mintea aia de pe urma, cand au dat chix cu ketchup-ul lor violet. La ei nu a functionat flacara, nici macar cea a bunului simt…de aceea au plusat cu ketchupul albastru si cu cel verde. Ambele, la fel cu cel violet, au fost cate-un mare esec.
Culorile… au in general conotatii multiple si de multe ori creierul le percepe ca si scurtaturi pentru intelegerea unui mesaj. De aceea, de exemplu in comert, firmele de mezeluri utilizeaza culoarea rosie sau atunci cand se vand legume se uziteaza culoarea verde (denota prospetime). Dar la violet, pauza. Violetul, chiar daca e o culoare perceputa ca mesaj aproape de struguri, prune…etc, e o culoare in general artificiala, culoare ce o intalnesti mai greu in mancarea „ca la mama acasa”. In afaceri , cu unele exceptii, violetul e o culoare mai degraba „meditativa”, culoare ce nu indeamna neapartat la actiune si care nu transmite mesaje usor de inteles.
Dar, dincolo de toate scurtaturile creierului, dincolo de influente pro si contra, nici o afacere, nici un produs nu se vinde numai pe baza culorii. Poti vopsi o Dacia aurie, dar nu o sa fie peste noapte BMW. Daca baza produsului nu ofera nimic vandabil atunci orice influenta a „flacarii violet” se pierde in balbaieli si justificari absurde. Daca mesajul pe care vrei sa-l transmiti nu e clar si bine delimitat, atunci nici curcubeul nu te mai face inteligibil. Eventual poti fredona a paguba acordurile de la „Purple rain” a lui Prince.

Pline de povete, sex, umor, violenta reclamele vietii noastre cotidiene sunt o sursa continua de mirare asupra modului in care percep oamenii din agentiile de publicitate comportamentul consumatorului. Unde e limita dintre bun simt, umor, batjocura, rasism… si eficienta campaniilor respective din perspectiva clientilor? Tot patinajul acesta comic sau semicomic se desfasoara pe un lac cu gheata subtire, astfel incat riscurile de accidente/inec pot fi destul de mari.

Dar sa exemplificam cu lectiile ce le-am invatat. De la pufuletii Gusto am invatat sa avem grija ce mancam, altfel capul nostru se va zbate agitat pe podea, departe de corp.

De la chipsurile Lay’s am invatat ca, daca esti femeie, trebuie neaparat sa ai silicoane de 2000 de euro ca sa-ti pastrezi prietenul.

De la berea Ciucas am învatat sa nu bei prea multa, ca altfel incep sa-ti cante cerbii cu vocea lui Stefan Banica Junior.

De la Head&Shoulders am invatat ca daca prietena iti arunca masina in lac e suficient sa te speli cu sampon pe cap pentru a nu-ti mai pasa de alea cateva mii de euro paguba.

De la detergentul Perwoll am invatat ca femeile, in posetele lor atotincapatoare ascund de fiecare data cate-o punga de detergent.

De la Romtelecom am invatat ca trebuie sa fii la fel de destept ca si Tarzan pentru a te incadra în publicul lor tinta.

De la toti invatam ca viata ne surprinde cu cele mai ciudate explicatii, explicatii pe care un om de rand nu ar indrazni niciodata sa si le dea vis-a-vis de comportamentul sau. Dar, poate si pe creativii din respectivele agentii de publicitate i-au lovit atacurile flacarii violet, ca deh (!)…tot e la moda. Ce nu inteleg e cat de putin isi inteleg companiile ce si-au dat acordul pentru astfel de reclame publicul lor tinta. Cat de departe, inchis în strafunduri de birouri, trebuie sa fii pentru a cheltui ‘nspe mii de euro pentru o reclama ce-ti limiteaza produsul in loc sa-l promoveze?

Dar… maxim am spus!

Ti-aduci aminte, imi zice un prieten, ce faceai acum 20 de ani, pe vremea asta? Normal, i-am raspuns! Eram preocupat de cele 5 minute de desene animate pe care trebuia sa le prind sambata la televizor. Eram preocupat de frig, de pauze de curent si de soaptele parintilor si vecinilor in jurul radioului, ascultand Europa Libera. Eram preocupat de teme, de fugitul la joaca, de prieteni, de statul la coada, iarna, in frig, pentru paine…vreo 3-4 ore. Eram preocupat de faptul ca bananele se coc pe dulap, portocalele vin odata pe an in Romania… de Craciun si de faptul ca nu stiam ce-i ala avocado. Eram preocupat de imediat. Eram convins ca locul meu in lumea asta e stabilit, simplu, clar, deschis in fata, fara complicatii si fara piedici evidente. Eram inocent. Lucrurile se imparteau in bine si rau si dreptatea era absoluta.

Apoi, a venit si a trecut Revolutia si m-am desteptat … in timp. Am vazut ca desenele animate pot fi mai mult de 5 minute pe saptamana, ca libertatea nu inseamna neaparat sa poti iesi afara din casa, ca viata e mai plina de minciuni, interese, jocuri de putere, E-uri, magazine, televiziuni, filme, granite deschise… decat imi imaginasem. Am aflat si ce-i ala un avocado si ca nu-mi place. Si asa, incet, mi-am pierdut inocenta. Romania mea, cea a peisajelor de nepretuit si a oamenilor ospitalieri, cum nu gasesti in alte locuri, Romania plaiurilor mioritice si a istoriei legendare, Romania cu eroi, povesti si viitor de aur… si-a scos incet, de sub broboada, fata ratacita. Romania mea nu mai e inocenta. E doar luata la palme de istorie si intrebata ostentativ in fiecare decembrie: „A meritat sa te schimbi?”. Romania mea, a ta, a voastra, a noastra… se lupta sa-si gaseasca identitatea, ravasita in 40 de ani de comunism si 20 de ani de democratie. Romania mea inca ma doare!

Scosii  in ultima vreme in fata, romanii din diaspora si-au spus esential cuvantul la ultimele alegeri, facand diferenta dintre candidati. Indiferent de preferintele politice, de perceptiile mai mult sau mai putin reale asupra mersului tarii, de modul in care decid sa se implice in viata celor „de acasa”, romanii din diaspora sunt romani cu drepturi de vot la fel ca si oricare cetatean al tarii. Ca nu mananca aceasi paine cu aditivi, ca nu platesc acelasi impozit forfetar sau ca nu o duc la fel de greu ca si noi… nu cred ca are vreo importanta (in fond daca „greutatea” vietii ar fi un indicator asupra dreptului de vot atunci ar trebui sa se interzica si mai marilor nostri sa voteze). In plus, n-as lasa la o parte faptul ca romanii „din afara” raman o sursa mare de sustinere a economiei romanesti prin banii trimisi in tara.

Povesteam de curand cu un prieten stabilit in strainatate care-mi spunea ca se simte mai roman de cand a plecat. Apreciaza mai mult folclorul romanesc, citeste mai mult decat o facea in tara presa romaneasca „de acasa”, viseaza la o Romanie mai „pura” la care incearca sa-i gaseasca solutii (fie si de la un nivel individual). Preocupati vesnic de o supravietuire imediata uitam de multe ori sa vedem lucrurile in perspectiva, uitam sa construim chiar si „viitorul acela luminos” promis de propaganda comunista. Totul devine incet o lupta a cautarii dreptatii absolute, a convingerii celuilalt ca face o greseala mai mare, fara sa cautam (chiar daca suna extrem de populist) solutia viabila, solutia optima pentru o natie intreaga.

Am votat si eu. Mi-am exercitat dreptul meu cetatenesc. Dar, a fost un vot de blam pentru intreaga clasa politica. Preocupati de lupta pentru osul ros, am senzatia, in ultima vreme, ca politicienii nostri au uitat ca sunt romani, ca ceea ce ar trebui sa-i anime ar fi scoaterea tarii din criza si gasirea de solutii pentru Romania si nu pentru buzunarul/partidul propriu.  Vesnica lupta a orgoliilor se va perpetua cu siguranta si in 2010, iar criza va dansa bucuroasa inca o buna perioada pe meleagurile mioritice.
Si atunci mi-a venit o idee…sa le dam „liber” la toti politicienii o perioada… sa aiba timp sa-si aduca aminte ca sunt romani.

Branding. Diferenta dintre un produs vandut si altul uitat, pierdut pe un raft. Plus valoarea comunicata vis-a-vis de un produs sau serviciu. Totul pare deja incetatenit atunci cand vorbim de produse sau servicii, dar ce se intampla cu organizatiile aflate de multa vreme in fata noastra, dar a caror existenta nu o asociem direct cu un brand? Au institutiile publice, caci despre ele vorbim, nevoie de branding? Sunt ele autosuficiente sau modul in care se prezinta ele in fata noastra are nevoie de imbunatatiri?

Ce este important, indiferent daca ne referim la brandul unor produse sau la brandul unor institutii publice este necesitatea de a oferi ”valoarea” promisa. Nivelurile de incredere in institutiile statului oscileaza avand consecinte directe fata de modul in care respectiva organizatie isi face simtita prezenta in randurile publicului larg. Nivelul criminalitatii tine, in cazul politiei de exemplu, si de puterea brandului respectiv. Sondajele legate de increderea in politie pot fi considerate adevarate barometre ale valorii de brand a institutiei respective. E suficient oare ca politia sa-si indeplineasca obligatiile pentru a creste in limitele barometrului respectiv? Nu. Simplu si clar. Fara a comunica eficient valoarea, fara a o demonstra in fata publicului tinta, orice efort de reducere a criminalitatii poate avea doar un efect de moment, fara a rezolva problemele pe termen lung.

Perceptia populatiei vis-a-vis de modul in care politia se comporta in relatia directa cu ei afecteaza, conform studiilor, modul in care populatia respecta legea si Politia ca institutie. Exista o serie de factori ce influenteaza aceasta perceptie. Astfel, majoritatea cetatenilor privesc mass-media ca o sursa primara de informatii vis-a-vis de criminalitate. Ca o relatie directa, cu cat exista mai multe stiri legate de jafuri, crime, etc. cu atat se considera ca politia nu a fost in stare sa prinda infractorii. Relatia poate fi observata si conform graficului increderii in politie din ultimii ani. Daca inainte de 1989 incerderea in politie era ridicata (stiri despre cazuri nerezolvate sau crime aproape ca nu existau) in prezent asistam la o scadere drastica a increderii respective (stirile de la ora 5 sunt exemplul concret de relatie criminalitate-politie).

Fig. Evolutia increderii in politie

Din alt punct de vedere si legat tot de relatia mass-media – politie, de multe ori, imaginea politiei, promovata in cadrul unor emisiuni de divertisment, este una ce poate distorsiona realitatile vietii de politist (politistul e personificat de multe ori ca incompetent, fara prea multa minte si mai degraba dispus sa incalce legea decat sa o respecte). Cazurile de coruptie din randurile politiei, demonstrate in ultima vreme, au ajuns sa intareasca insa aceasta imagine. Conform raportului de activitate D.N.A. pe 2008, la nivel national au fost realizate 158 actiuni de prindere în flagrant, în urma acestora fiind depistate 194 de persoane din care 47 erau lucratori din M.A.I. Ca urmare a activitatilor procedurale derulate de catre D.N.A., au fost invinuite 848 persoane (+90% fata de 2007), iar 336 dintre acestea provin din cadrul ministerului (+68% fata de 2007), dintre care 75 aveau functii de conducere si 261 de executie.

Ce e important de stiut in relatia directa dintre brandul politiei si cetatenii este faptul ca acesta institutie nu ar trebui sa ofere mesaje seci legate de statistici ale criminalitatii ci mesaje care sa ofere siguranta si liniste pentru comunitatile in care isi desfasoara activitatea. Brandingul unei astfel de institutii ar trebui sa duca la crearea sentimentului ca institutia respectiva este solutia problemelor cetatenilor. Iar cand vorbim de branding nu ne referim la uniforme, sigle sau alte elemente vizuale. Acestea sunt doar simboluri. Valoarea brandului se construieste prin mesajele transmise, prin promisiunile indeplinite, prin activitatea de zi cu zi a angajatilor. Valoarea brandului e data de transmiterea unui mesaj coerent, onest si credibil. Acest mesaj trebuie sa creeze o relatie emotionala pozitiva intre politie si cetatenii pe care ii protejeaza. Din pacate, momentan, aceasta relatie este mai degraba una de genul „mai bine sa nu ai de-a face” decat una de incredere in capacitatea de rezolvare a problemelor.

Ce va supun atentiei (link) este un exemplu de campanie de promovare a politiei din Milwaukee menita a fi atat o campanie de recrutare cat si una de intarire a valorii brandului.

Personaje avem suficiente. Buni, rai, urati, frumosi, dusmani si prieteni. Banii si iubirea de bani. Totul intr-o reteta perfect romaneasca a unei telenovele ce parca isi deruleaza mai ceva ca “Dallas-ul” episoadele. Cade Guvernul, vine Guvernul! Aceiasi actori slabi, aceleasi replici rasuflate repetate la nesfarsit. Aceleasi promisiuni fluturate, aceleasi promisiuni incalcate.

Nenumaratii „Don Marco” sau „Don Juan” autohtoni continua lupta pentru „sclava”  Romania sau, mai prozaic, lupta pentru ciolan. Mai marii nostri latifundiari viseaza pozitia celui care are ultima replica si ramane cu fata. Etica, moralitatea, intoarcerea ochilor catre problemele reale ale unei economii in degringolada nu-si mai au sensul. Totul e lupta pentru ciolan. Ce nu realizeaza acesti actori, din pacate, e ca acest ciolan e tot mai ros.

Lupta dintre familiile de interese telenovelistice din politica romana e un motiv in plus de prelungire a crizei  economice. Lipsa unei stabilitati politice transfera starea de neliniste si inactivitate inspre sferele economice. Leul are sanse sa-si piarda din vigoare, in conditiile in care achizitiile de valute straine (preponderent euro) vor fi refugii de economisire viabile. In plus declaratiile hazardate ale politicienilor pun si mai multa presiune pe Leu, chiar si in conditiile in care piata „libera” din Romania e tinuta, din fericire, inca, in frau de catre BNR.

Lipsa eroului salvator sau a personajelor pozitive care macar spun lucruri frumoase e o lipsa a stabilitatii politice ce nu aduce perspective favorabile pe termen mediu si sperie investitorii. Sintagma „noi nu ne vindem fata (tara)” chiar nu-si mai are rostul intr-o economie europeana si, chiar daca si-ar mai gasi sustinatori, o astfel de sintagma ar fi sinucigasa. Romania zilelor de azi este vazuta din pacate ca si o piata influentata masiv de politic, in timp ce o piata libera ar trebui sa functioneze indiferent de succesiunea guvernelor sau de tensiunile inerente dintre partide.

Si astfel va mai trece poate mult timp pana cand interesul national va fi pus mai presus decat interesul personal. Iar pana atunci, vom continua sa asistam la o telenovela jucata si rejucata fortat, fara bis-uri de la spectatori si fara actori fenomenali sau happy-end-uri siropoase.